Istoria învățămîntului românesc blăjean este marcată, în anul 2025, de un înălțător moment aniversar, reprezentat de împlinirea a 160 ani de la întemeierea Institutului Pedagogic Arhidiecezan greco-catolic (1865), în timpul păstoririi primului mitropolit al Bisericii Române Unite, Alexandru Șterca Șuluțiu. Învățătorii formați de-a lungul anilor și-au adus o contribuție meritorie la educarea tinerilor școlari. Pentru fiecare dintre noi, imaginea învățătorului reprezintă o amintire unică. Să le acordăm respectul binemeritat!
La început a fost…învățătorul
5 iunie! „Ziua învățătorului”! Se cuvine să zăbovim puțin asupra conturului profesional, moral și spiritual al celui care ne-a arătat și ajutat să ținem corect în mână primul instrument de scris (creion, toc cu peniță, pix, etc.) și cartea de citire (Abecedarul).
În sens restrâns, asociat școlii, învățătorul este o persoană cu studii speciale, care instruiește și educă elevii din învățământul primar (DEXI,2007). Învățăcelul (școlarul, elevul), prin munca depusă de acesta, dobândește un ansamblu de cunoștințe, adecvat vârstei, adică învățătură. Dar învățătorul, în realitate, reprezintă mult mai mult.
Despre învățătură și învățător se fac referiri în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament se subliniază ideea instruirii prin învățătură. „Fiule, din tinerețele tale alege învățătura și până la căruntețele tale vei afla încelepciune” (Înțelepciunea lui Isus Sirah, 6, 17-18). În Noul Testament, Isus, după Înviere, arătându-se Mariei Magdalena, aceasta într-o primă intenție, îl confundă cu grădinarul. Abia atunci când Isus îi zice Maria!, ea se întoarce și îi zice în ebraică Rabuni!, ceea ce înseamnă Învățătorule (Ioan, 20, 16-17).
Rămânând în acest registru, cu tentă istorică, în arealul românesc al „Secolului luminilor” (sec.al XVIII-lea) sunt de menționat trei reprezentanți de seamă, veritabili „pionieri” ai învățământului românesc.
În Transilvania, Gheorghe Șincai (1754-1816), născut în anul deschiderii, la Blaj, a primelor școli sistematice cu limba de predare română, în timpul Episcopului greco-catolic Petru Pavel Aaron, a înființat 376 școli sătești. De altfel, s-a și autointitulat director „peste toate școlile românilor din Ardeal”. Corifeu al Școlii Ardelene, a scris „Hronica românilor și a mai multor neamuri”, pe lângă manuale școlare, bucoavne, gramatici, cărți de aritmetică, etc.
Din Transilvania, Gheorghe Lazăr (1779-1823), va trece în Muntenia, la București. Aici, școla de la Sf. Sava se va constitui în „sâmburele școlii naționale din Muntenia”. De numele său se leagă elaborarea, între altele, a două cărți didactice reprezentative pentru perioada respectivă: „Aritmetica matematicească” și „Trigonometria cea dreaptă”.
Gheorghe Asachi (1778-1869), s-a născut în Herța, a copilărit în Lemberg și, după un periplu la Roma, s-a stabilit la Iași. La preocupările școlare cotidiene a adăugat interes pentru activitatea editorială, tipărind ziare, calendare, reviste („Albina românească”, „Gazeta de Moldavia”). De-a lungul timpului, mulți le-au urmat exemplul.
Chipul învățătorului îl purtăm viu în memorie pe toată durata vieții. Un portret ilustrativ în acest sens ne-a lăsat savantul Emil Racoviță despre învățătorul său, nimeni altul decât Ion Creangă. Respectul arătat dascălului a fost exprimat de Nicolae Iorga în cuvinte memorabile: „Înaintea nimănui nu se ridică mai respectuos pălăria…Acesta impune în hăinuța lui ieftină, prin ce este în comoarea minții lui”.
Pentru elevul care am fost, locuind la bunicii dinspre mamă, ciclul școlar primar l-am urmat în comuna Micăsasa (localitate aflată la o distanță de aproximativ 20 kilometri de Blaj). Conturul moral, profesional și spiritual al învățătorilor mei (deoarece au fost mai mulți) pendulează între simbol și legendă.
Primul învățător a fost tatăl meu (absolvent al Școlii Normale Greco-Catolice din Blaj, promoția 1940, care nu a putut însă profesa, date fiind vitregia și contextul evenimentelor de după 1944). Încă înainte de a merge la școală, m-a învățat poeziile „Păsărica în timpul iernii”, de Ion Creangă, și „Iarna pe uliță”, de George Coșbuc. M-a învățat de asemenea, ajutat de vioara pe care o avea din timpul școlarității blăjene (unde a studiat muzica cu profesorii Celestin Cherebețiu și Sigismund Toduța), cântecele „Alunelul” și „Cucule, pasăre sură”. Pe vioara de mărimea ¾, mi-a dat primele lecții de instrument (ulterior studiul viorii, pe durata gimnaziului și liceului, l-am continuat cu renumitul profesor de muzică Florin Handrea, la Blaj). Peste ani, la Cluj, după retragerea din activitatea spitalicească și universitară medicală - pentru limită de vârstă - am urmat, în perioada 2016-2019, cursurile Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”, secția muzică-pedagogie muzicală, împlinind astfel o promisiune făcută profesorului Florin Handrea.
La școală, învățătorul a fost domnul Dumitru Șofron (din Blaj-Veza), care făcea naveta la școala din Micăsasa. Ușor supraponderal, era o structură energică, veselă, pozitivă. Avea o răbdare deosebită la caligrafie, scrisul și cititul corect (ne sugera să citim zilnic din cărțile pe care le aveam). Ne-a învățat poeziile „Vestitorii primăverii” de George Coșbuc, „Malul Siretului” de Vasile Alecsandri și „Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu. De asemenea, ne-a învățat cântecele „Ciobănașului îi place” și „Ciobănaș cu trei sute de oi”. Ne-a învățat și dansurile populare „Învârtita” și „Hațegana”. Era arbitrul nostru la meciurile de fotbal. Primăvara și toamna făceam drumeții în împrejurimile comunei, ocazii cu care ne exemplifica și ne explica diverse noțiuni despre flora și fauna locului. Pe dealurile dimprejur, ne-a explicat noțiunea de orizont sau zare. Era îndrăgit și respectat, în egală măsură, de elevi, de celelalte cadre didactice și de oamenii comunei.
În clasa a doua, pe durata unui trimestru, l-am avut ca învățător pe domnul Anca Ioan. Din aceeași generație cu domnul Șofron, era sobru, exigent, cânta foarte frumos la vioară. Toți colegii ne-am bucurat când a revenit la clasă învățătorul nostru.
După stabilirea la Blaj, la terminarea ciclului primar de la Micăsasa, în anturajul familiei noastre erau și două învățătoare pensionare, Victoria Bota și Maria Popa (absolvente ale Școlii Normale de fete, din cadrul Institutului Recunoștinței). Unele sfaturi și opinii mi-au fost împărtășite cu generozitate și de aceste două distinse doamne. S-au dovedit a fi de mare folos pe parcurs.
Tuturor celor menționați le port o vie amintire și respect.
Învățătorii formați la școlile Blajului îmbinau seriozitatea muncii didactice cu ireproșabile valențe educative, care au contribuit la asimilarea și manifestarea unor idei morale sănătoase. Acestea au servit, în timp, la o mai bună ancorare în viața socială. Modestia și decența, ținuta corectă și îngrijită, asociate unui limbaj elevat, completau profilul învțățătorului blăjean, conferindu-i o notă particulară în peisajul didactic. Cuvintele lui tac acum…Mai răsună doar în inima mea…Recunoștință veșnică!
Prof. univ. dr. Sorin Nicu Blaga - medic și muzician